Viscri

Satul Viscri

Retras de la drumul mare ce leagă Brașovul de Sighișoara, satul Viscri adăpostește una dintre cele mai spectaculoase biserici fortificate săsești, de altfel fiind una din cele 6 înscrise în patrimoniul mondial UNESCO. Particularitățile așezării au atras atenția și bunăvoința Mihai Eminescu Trust, o fundație patronată de însuși Prințul Charles, care a renovat biserica și câteva case din localitate redându-le ceva din strălucirea inițială. Izolarea, dar și absența altor ocupații in afară de agricultură, au făcut ca pe la sfârșitul anilor ‘90 să apară proiectul Șosete din lână naturala din Viscri, inițiat de cei doi nemți stabiliți aici. Șosetele croșetate din vechi pulovere de lână de către femeile din sat erau la început date în schimbul alimentelor (zahăr, ulei sau pâine). Cum grămada de șosete a început să crească din ce în ce mai mare, cu timpul trocul s-a transformat într-un adevărat proiect la care participă 125 de femei din sat. Țărăncile tricotează aproximativ 10.000 de perechi de șosete, mănuși, căciuli, pulovere sau papuci de pâslă pe sezon, care ajung la depozitul central din Naumburg (Germania), de unde se vând în toată țara, sau la cafeneaua internațională din Viscri.

Este o așezare din podișul Transilvaniei, din apropiere de Sighișoara, locuita inițial de secui, apoi colonizată de sași in sec. XIII.. În prezent se regăsește o frumoasă biserică evanghelică, fortificată, în stilul bisericilor săsești fortificate din Transilvania.

Situată între cele două șosele ce leagă Rupea de Sighișoara și de Mediaș, în satul Viscri se putea ajunge până acum zece ani doar prin mijloace proprii de locomoție. Datorită poziției sale retrase aici s-a păstrat cel mai arhaic costum din secolele XVII-XIX.

În Viscri mai dăinuie, bine conservată, una dintre cele mai pitorești și - în pofida dimensiunilor nu prea mari - monumentale cetăți țărănești săsești, ce cuprinde între zidurile sale una dintre puținele biserici-sală romanice ale secolului XIII. Particularitățile monumentului au preocupat pe mulți cercetători iar enigmele lui au putut fi dezlegate abia prin săpăturile întreprinse în 1970-1971 de către arheologul Mariana Dumitrache, care prezintă rezultatele lor într-un studiu amplu Cercetări arheologice și ale istoriei arhitecturii în zona Rupei, apărut în Forschungen zur Volks- und Landeskunde, vol. 21, nr. 2, 1978. În prezentarea monumentului preluăm cele constatate asupra istoriei construcției, concluzii obținute pe baza investigațiilor cercetătoarei.

Poziția retrasă a așezării explică și apariția sa relativ târzie în documente. Abia pe la 1400, "Alba ecclesia" (alias Viscri) apare într-un registru al localităților pentru plata impozitului datorat episcopatului, al comitatului de Rupea (Kosd). Pe la 1500, Viscri este enumerată printre comunele libere ale Scaunului de Rupea, cu 51 de gospodării, trei păstori, un dascăl și doi săraci. Aici, ca și în alte comune, vechimea bisericii confirmă că așezarea coloniștilor germani a luat ființă la sfârșitul secolului XII când a fost colonizată și partea apuseană a viitorului Scaun al Rupei. Biserica-sală romanică, cum mai există în zona Rupei doar în Homorod (biserica-sală din Criț aparținea deja stilului de trecere de la romanic la gotic), a avut o predecesoare care a fost parțial inclusă în aceast edificiu. Coloniștii germani săraci[2] (care s-au așezat în Viscri ca imigranți după domnia regelui Geza al II-lea, adică după 1162, ca "alii Flandrenses", în ultimul sfert al secolului XII) au găsit pe promontoriul din nord-estul comunei actuale o mică capelă. Aceasta era construită din calcar alb-verzui, avea formă rectangulară, cu absidă semicirculară spre răsărit, iar unicele podoabe erau pietrele cubice ecarisate ce formau colțurile sălii și începutul absidei, o arcadă semicirculară a intrării sudice. Sala avea un tavan plat, absida o semicalotă (lungimea capelei era de 13,5 m, a sălii de 9,80 m, lățimea sălii în vest de 7,8 m și în est de 8 m). După piesele descoperite în mormintele dinăuntrul și din afara capelei, monede și cercei de tâmplă de la începutul secolului XII, aceasta se datează între 1100-1120, ca aparținând unui grup de secui ce păzeau în acest punct granița statului maghiar feudal, înaintea sosirii coloniștilor germani.