Tulcea

Despre Tulcea

Cele mai vechi urme de locuire din zona orașului datează de acum circa 5–6000 de ani. Prin anii 600–500 î.e.n. aici a existat și o cetate getică, care a avut continuitate și după cucerirea romană care a survenit după sfârșitul domniei regelui get Burebista pe la 44 î.e.n. Tulcea actuală a fost fondată în dreptul unui vad pe Dunăre în timpul stăpânirii otomane a regiunii, care a început pe la 1420. Fiind mare parte din timp într-o zonă de graniță, orașul a fost adesea distrus în timpul războaielor ruso-turce, ultimul și cel mai distrugător pentru Tulcea fiind cel din 1829.

Începând cu 1839, pentru a demonstra voința de modernizare, sultanii otomani au declanșat reformele denumite Tanzimat. După Războiul Crimeei, în contextul acestora, în regiunea malului drept al cursului inferior al Dunării, Imperiul a organizat vilayetul Dunării, o provincie pe care o dorea un model pentru organizarea altor provincii ale statului multietnic. În cadrul acestui vilayet, Tulcea juca rolul de capitală a subunității administrative ce cuprinea nord-estul extrem: sangeacul Tulcea. S-a construit un palat administrativ unde își avea sediul instituția mutesarifului de sangeac; între 1856 și 1878, postul acesta a fost ocupat succesiv de Suleiman Bei, Resid Paşa, Razim Paşa, Ismail Paşa, Fahri Bei, Ali Bei și Said Bei.

În urma Războiului Ruso-Turc din 1877–1878, cu participarea României, aceasta a primit prin tratatul de la Berlin Dobrogea de Nord împreună cu recunoașterea internațională a independenței, Tulcea devenind de atunci parte a statului român.

În perioada 1840-1859, localitatea a fost populată cu coloniști de origine germană, cunoscuți ca germani dobrogeni. Majoritatea acestora aveau să părăsească localitatea în 1940, fiind strămutați cu forța în Germania Nazistă, sub lozinca Heim ins Reich (Acasă în Reich).

Până la reforma admnistrativă din anul 1950, Tulcea a fost reședința județului Tulcea (interbelic). După instaurarea regimului comunist în România, Tulcea a devenit reședința unui raion din Regiunea Dobrogea. După cel de al Doilea Război Mondial, orașul s-a extins și s-a modernizat. În prezent, vatra orașului atinge o suprafață de 115 km² și o populație de 68.608 locuitori (în anul 2011). Tulcea este un oraș industrial, port pentru navele de pasageri, precum și pentru cele care transportă produse industriale, mai ales materii prime.

Economia din Tulcea

Tulcea este un important centru industrial. Aici se realizează construcții și reparații de nave. Un aeroport se află în apropiere de oraș, pe șoseaua Tulcea- Constanța, la km 15. Centru de exploatare a stufului. Tot aici se află și unicul producător de alumină calcinată din țară, ALUM SA, precum și un important șantier de construcții navale, VARD Tulcea. Fiind supranumit și Orașul de la Porțile Deltei Dunării, o parte din economie s-a dezvoltat in jurul turismului, fapt atestat prin construcțiile si investițiile ce s-au făcut pentru construirea de noi hoteluri.

Alum Tulcea este singura rafinărie de alumină din România, cu o capacitate de productie de 600.000 tpa. Cea mai mare parte a aluminei fabricate la Tulcea este utilizată de Alro, pentru producerea aluminiului. În 2009, Alum a fost repornit după un program de modernizare şi retehnologizare, început în februarie 2007. Compania a angajat 470 de persoane, în prezent numărul salariaţilor ajungând la peste 700.

Alum a înlocuit o parte din echipamentele existente pentru eficientizarea producţiei şi pentru conformare cu normele europene pentru protecţia mediului. După aplicarea programului de retehnologizare, fluxul tehnologic a fost optimizat, rezultând costuri competitive de producţie.

​Vard Tulcea se află la 39.5 mile nautice pe malul drept al fluviului Dunărea, în amonte faţă de poziţia șantierul naval Tulcea încadrat  în limitele orașului, şi oferă o stabilitate excelentă pentru peste 3.000 de angajați și familiile acestora, precum și pentru mulţi subcontractanți.

Vinurile

Așa cum spune legenda, zeul vinului s-a născut în Tracia, pe teritoriul României de astăzi.[necesită citare] În această zonă, producerea vinului este o ocupație ce datează din secolul 7 î.e.n. Abundența și calitatea vinurilor produse de către daci (locuitorii acestei părți a Traciei) era atât de vestită, încât marele rege dac Burebista, în dorința de a pune capăt incursiunilor popoarelor migratoare, a ordonat distrugerea tuturor viilor. Bineînțeles, nu toate viile au fost dezrădăcinate și, în scurt timp, alte vii au fost plantate.

După ce Dacia a fost cucerită de către romani (în anul 106 e.n), pe monedele bătute în noua provincie era reprezentată o femeie căreia doi copii îi ofereau struguri, ca simbol al principalei bogății a țării. În timpuri mai recente, evoluția industriei vinului din România a fost influențată de către patru momente importante din istoria țării: strânsele legături cu Franța de-a lungul secolului 19, strânsele legături cu Germania și Austria din perioada interbelică, instaurarea comunismului în 1948 și liberalizarea economică de după 1989.

România a întreținut strânse legături cu Franța de-a lungul secolului 19: cultura franceză, educația și ingineria erau foarte apreciate, iar franceza era limba uzuală pentru cei educați. În momentul în care filoxera a lovit podgoriile românești, era normal ca viticultorii de aici să ceară asistență tehnică și ajutor practic colegilor lor francezi.   Ca rezultat, marea majoritate a viilor plantate post-filoxera au fost de proveniență franceză, cum ar fi: Pinot Noir, Cabernet Sauvignon, Merlot, Chardonnay ori Sauvignon Blanc. De aceea varietățile respective sunt cultivate în România de mult mai mult timp ca în restul țărilor din estul Europei.

O altă consecință a schimbării de orientare, în favoarea Germaniei și Austriei, în perioada dintre cele două războaie, a fost introducerea pe piața românească a șprițului : vin ce se bea acompaniat de apă minerală. Și astăzi, în România, șprițul este un mod foarte popular de a bea vinul,  de aici rezultând și preferința consumatorilor (dar și a producătorilor) români pentru vinurile albe seci, din moment ce acestea dau cel mai bun șpriț.

În timpul perioadei comuniste au fost dezvoltate trei genuri de societăți producătoare de vin: stațiunile de cercetări viticole, întreprinderi de stat pentru industrializarea vinului și cooperative agricole, legate într-un fel sau altul de întreprinderile de stat.

Liberalizarea economiei românești, de după 1989, nu a afectat societățile de cercetare din domeniul viei și vinului; pe de altă parte, viile aflate în patrimoniul cooperativelor agricole au fost privatizate, iar întreprinderile și societățile vini-viticole de stat au fost deja sau sunt pe cale de a fi, și ele, privatizate.

În regiunile care astăzi formează spațiul românesc, vița de vie creștea sălbatică, în urmă cu mii de ani. Specia Vitis silvestris, autohtonă în pădurile de stejar subcarpatice, a fost baza celebrei vițe dacice. De altfel, cu 700 de ani înaintea erei creștine, documente antice informează că agatârșii, populație care trăia în ținuturile de sus ale Văii Mureșului era renumită prin vii întinse.

Istoricul Gustave Glotz (1862 - 1935) remarca, încă din anul 1925, în volumul "La civilisation égéenne": "Cu mult înainte de a fi consacrată era lui Dyonysos, vița de vie a format bucuria popoarelor preistorice". Chiar tradițiile mitologice ale Greciei antice atribuie tracilor și pelasgilor introducerea viței de vie în Hellada. "Războinicii greci s-au dus în Tracia să găsească vinul", se spune într-un vers din Iliada lui Homer.

Mai târziu, poetul latin Ovidiu descrie modul în care geto-dacii practicau viticultura și concentrarea vinului prin înghețare, obținând ceea ce astăzi se numește coniac. Pe vremea celebrului rege dac Burebista, viile luaseră, cum se știe, o asemenea extindere, iar vinul producea stări inconforme cu morala geto-dacică, încât marele preot Deceneu l-a convins pe monarh să ordone stârpirea podgoriilor. Istoricul antic Strabon relatează acest fapt, în urma căruia s-a declanșat o uriașă răscoală, care a dus în final la asasinarea lui Burebista.

Peste mai bine de un secol, când legiunile lui Traian au năvălit în Dacia, ele au găsit aici o viticultură înfloritoare. Faptul este ilustrat de medalia bătută de împăratul roman în onoarea victoriei asupra lui Decebal, în care Dacia este simbolizată printr-o femeie așezată pe o stâncă, în fața căreia doi copilași țin în mâini ciorchini de struguri și spice de grâu, semnul bogăției țării. Mai mult, în tradițiile mitologice chineze se considera că vița de vie a fost adusă în China din Dacia preistorică.

Vinurile românești au fost întotdeauna căutate in Europa, ca de altfel si tescovina (tighirul). Dimitrie Cantemir noteaza ca din Moldova, vinurile românești ajungeau până în Tarigrad, Varșovia și Viena, iar cele din Muntenia, în Turcia și Egipt. Vinurile de Cotnari, Magura, Piatra si Nebuna erau cotate aidoma cu cele de Tokay, Sauternes, Sanatorin, Rhein si Bourgogne. Insusi Napoleon, imparatul Frantei, prefera vinul de Cotnari.

În plină glorie, viticultura românească a fost atacată cu furie în anii 1882-1884 de epidemia ucigătoare a filoxerei. În decurs de 12 ani, podgoriile au fost decimate. Urmarea acestui flagel a constat într-o luptă crâncenă pentru refacerea viilor cu vițe aduse mai ales din Franța, dar care s-au dovedit improprii climatului României. În cele din urmă, viticultorii au recurs la aclimatizări și la refacerea soiurilor autohtone. În 1913, suprafața viilor ajunsese la 72.600 de hectare, cu o producție de 1.520.000 hectolitri de vin anual.

Dar, după Primul Război Mondial, atribuindu-se țăranilor loturi de pământ din moșiile statului, aceștia au plantat pretutindeni vii. În scurt timp, suprafața viilor s-a dublat, dar nu cu vițe altoite, ci cu hibrizi, producători direcți, care nu dau totuși vinuri deoarece vinurile obținute de țărani concurau pe cele nobile, scăzând prețul acestora. Drept urmare, marii podgoreni, precum Constantin Garoflid (1872-1943), de mai multe ori ministrul Agriculturii în perioada interbelică, au făcut ca Parlamentul să adopte o lege nepopulară privind îngrădirea plantării de vițe de vie hibride producătoare direct. În 1938, existau circa 170.000 de hectare cu vii de hibrizi producători direcți și 40.000 de hectare cu vii indigene nealtoite. În schimb, suprafața viilor cu specii nobile se cifra la circa 500.000 de hectare.

Este interesant de observat că prin confiscarea viilor în timpul regimului comunist, o serie de soiuri autohtone de vițe, precum Bășicata, Braghina, Crâmpoșia, Cabasma, Mustoasa, Galbena, Gordin și Samoveanca au dispărut sau au fost împuținate, devenind rarități.