Sâmbăta de Sus

Mănăstirea Sâmbăta de Sus

Manastirea de la Sambata de Sus e o frumusete din punct de vedere arhitectural. Este o constructie care a promovat foarte bine stilul Brancovenesc in arhitectura, si in acelasi timp un edificiu de o importanta deosebita in randul clericilor din Romania. 
Înainte de a ne apleca asupra studierii manastirii, suntem datori să facem o scurtă prezentare a lăcaşului de cult cu o incursiune rapidă prin istoria locului, marcând etapele mai importante care au determinat evoluţia acestuia în timp. Viaţa monahală făgărăşeană, aşa cum o cunoaştem astăzi pe baza informaţiilor din secolul al XVIII-lea, s-a dezvoltat pe fundamentul unor vechi aşezări mănăstireşti ce au apărut în peisajul ecleziastic local, încă din primii ani ai pătrunderii creştinismului pe aceste meleaguri. Susţinute în permanenţă de boierimea locală, iar mai târziu de domnii Ţării Româneşti, aceste centre au avut o influenţă covârşitoare asupra întregii zone, dovedindu-se prin activitatea lor a fi importante puncte de legătură între românii de pe cele două laturi ale Carpaţilor.

Spre deosebire de ctitoriile impunătoare din ţările româneşti vecine, unde viaţa monahală s-a bucurat de atenţia constantă a păturii înstărite a populaţiei, în Ţara Făgăraşului, cu excepţia Mânăstirii Voievodului Constantin Brâncoveanu din Sâmbăta de Sus, mânăstirile şi schiturile au fost ridicate din evlavia şi dărnicia călugărilor, preoţilor şi a credincioşilor de aici. De aceea majoritatea au fost aşezări modeste, localizate în apropierea satelor, cu o bisericuţă şi o casă ţărănească în jur, construite în general din lemn, arareori din piatră sau cărămidă, în care vieţuiau câţiva călugări, uneori şi călugăriţe bătrâne. În apropierea unor sate existau uneori câte două sau mai multe aşa-numite impropriu mânăstiri, în realitate fiind doar simple schituri. Fiind lipsite de domeniile considerabile, caracteristice în alte zone, ele au ocolit aproape în întregime interesul documentelor de dinaintea secolului al XVIII-lea, rămânând în conul de umbră creat de neimplicarea lor în segmentele social-economice ale vieţii provinciei . Amintite într-un mare număr de documente în sec. al XVIII-lea, ele apar în hotarele a 27 de sate, uneori chiar mai multe în cadrul aceleiaşi aşezări.  
Ctitoria brâncovenească de la Sâmbăta de Sus, stă adăpostită astăzi, ca şi odinioară, sub înaltele pridvoare de piatră ale Munţilor Făgăraş, acolo unde lanţul lor se întrerupe parcă într-o uriaşă "poartă de trecere către fraţii de dincolo de munţi".

Descifrând cu pasul străbunele poteci dacice, daco-romane şi apoi româneşti, pe unde înaintaşii noştri şi-au trecut turmele, durerile şi bucuriile câte vor fi fost, de o parte şi de alta a Carpaţilor, poate chiar prin această mare trecătoare vor fi venit meşterii pe care Voievodul Martir Constantin Brâncoveanu i-a chemat să înalţe cunoscuta biserică din Făgăraş odată cu vestita ctitorie de la Sâmbăta de Sus, în vecinătatea palatului unde plănuise să se retragă cu întreaga familie. Tot pe aici au trecut călugării aducând cărţi tipărite în Ţara Românească, când românii din această parte a Carpaţilor erau forţaţi să-şi părăsească legea strămoşească.
În jurul anului 1696, vechea biserică, construită probabil din lemn a fost refăcută în piatră şi cărămidă de domnitorul Constantin Brâncoveanu (1688-1714), menţionat în scrieri drept cel mai vechi dintre ctitorii mânăstirii de la Sâmbăta de Sus. Întrucât vechea inscripţie din vremea lui Constantin Brâncoveanu a dispărut, nu se cunoaşte prea bine anul ctitoriei, ceea ce a dat naştere la mai multe supoziţii. În lipsa inscripţiei originale, data construcţiei mănăstirii poate fi dedusă de pe o însemnare făcută pe un Triod, tipărit la Buzău în 1701, unde se specifică: Acest Triod ni s-a dat de pomană de măria sa vodă Io Constantin B. Brâncoveanu voevod mânăstirii din satul măriei sale de la Sâmbăta de Sus, văleat 7209 (=1701). Este o dată certă, contemporană cu epoca în care s-a construit mânăstirea.  La sfârşitul secolului al XVII-lea Transilvania abia scăpase de atacurile repetate ale principilor calvini, atacuri ce au continuat însă asupra punctului principal de rezistenţă — credinţa ortodoxă — urmărind-se de fapt, deznaţionalizarea românilor.

Pentru întărirea şi salvarea Ortodoxiei de noul pericol, cel al catolicizării, apărut prin trecerea Transilvaniei sub stăpânirea Habsburgilor (1683), domnitorul Constantin Brâncoveanu a transformat şi reorganizat vechea mânăstire ortodoxă de la Sâmbăta de Sus, cu călugări sihaştri, într-o mănăstire mai mare cu viaţă de obşte (călugări care trăiesc, muncesc şi se roagă împreună), spre a da mărturie în timp despre unitatea de neam şi credinţă a românilor de pe ambele versante ale Carpaţilor.
Deci, când s-a hotărât să reorganizeze mânăstirea de la Sâmbăta, Constantin Brâncoveanu s-a gândit şi la sprijinul pe care-l putea da, prin intermediul acestui locaş ortodox, luptei împotriva unirii cu Roma, realizată în acea vreme prin înşelăciune, cu scopul de a-i dezbina pe români şi a-i stăpâni mai uşor. Nu trebuie să uităm că domnul Ţării Româneşti — considerat la 1699 patronaşu adevărat al sfintei mitropolii din Ardeal — a fost unul din cei mai convinşi şi hotărâţi apărători ai unităţii de credinţă a românilor din Transilvania. La 5 iulie 1701, Brâncoveanu asigura pe braşoveni că, în urma demersurilor făcute pe lângă Curtea din Viena, a fost anunţat că episcopul Atanasie nu are voie împărătească să facă silă oamenilor pentru a trece la unire. 

După aceea, voievodul martir, înfiinţează la mânăstire o şcoală de grămătici, un atelier de pictură în frescă şi o mică tipografie pe care le instalează în noua incintă, după modelul brâncovenesc folosit în toate ctitoriile domneşti. La Praznicul Adormirii Maicii Domnului, 15 august 1714 — când domnitorul Constantin Brâncoveanu împlinea 60 de ani — a avut loc la Constantinopol martiriul său împreună cu cel al celor patru fii ai săi: Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi al ginerelui său, sfetnicul Ianache. 

La 21 iulie 1992 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a canonizat pe domnitorului martir, Constantin Brâncoveanu împreună cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei şi cu ginerele său, sfetnicul Ianache. Sărbătorirea lor este înscrisă în calendarul ortodox sub denumirea de Sfinţii Martiri Brâncoveni şi se face în 16 august.